Tratate

Un tratat de istorie eşuat de Gheorghe CeauŞescu

În 1882 Maiorescu constata excepţionala dezvoltare a poeziei române, dar în acelaşi timp şi o rămânere în urmă a literaturii ştiinţifice (istoria, lingvistica etc.): "În literatura ştiinţifică am rămas înapoi: studiile istorice sunt aproape pierdute, studiile limbistice sunt de-abia susţinute". Cauza acestei disproporţii? "Înlănţuirea logică a unui foarte întins şir de idei, şi aceasta este ştiinţa, este o treaptă mai târzie a dezvoltării intelectuale şi cere o tărie mai mare a gândirii abstracte decât se găseşte astăzi în majoritatea capetelor noastre" (Literatura română şi străinătatea II). În 1908 adăuga noi pagini însemnărilor mai înainte pomenite în care arăta cu satisfacţie că domeniul istoriei a cunoscut o evoluţie importantă: "Însă renaşterea şi întemeierea istoriografiei naţionale se datoreşte profesorilor universitari mai noi, d-lor N. Iorga şi D. Onciul, cărora li se poate adăuga din partea studiilor paleo-slavice d. I. Bogdan. Comoara de documente, descoperită şi pusă la îndemâna publicului de nepilduita sârguinţă a d-lui Iorga, soliditatea cercetărilor, claritatea şi cumpătarea expunerii în scrierile d-lui Onciul, precum şi - alături de ele - monografiile d-lui Bogdan au făcut să nască o literatură istorică din cele mai însemnate...". Astfel într-un interval de timp foarte scurt literatura istorică a făcut, în opinia lui Maiorescu, în ţara noastră progrese semnificative şi ajunsese să se situeze la nivel european. România era pregătită să ofere lumii un tratat de istorie naţională; existau toate premisele: materialul documentar şi savanţii care să redacteze sinteza. În ciuda premiselor atât de favorabile injoncţiunea politicului în istorie a zădărnicit şi atunci realizarea unui tratat de istorie a românilor. Iată despre ce este vorba.

În 1899 la 23 martie Maiorescu în calitate de senator face o interpelare în Senat cu următorul text: "Interpelez pe d. ministru prezident şi pe d. ministru de culte şi instrucţiune publică asupra autorilor însărcinaţi de guvern să scrie o Istorie Română pentru expoziţia de la Paris" (discursul 125). Guvernul liberal condus de Dimitrie Sturdza luase hotărârea, salutată de Maiorescu, să fie scrisă o istorie a românilor care, tradusă în franceză şi în germană, să fie prezentată la Expoziţia de la Paris din 1900. Pentru redactarea acestei sinteze pentru partea de istorie antică şi medievală guvernul a apelat la Dimitre Onciul, Nicolae Iorga, Xenopol şi Ion Bogdan. Alegerea făcută întruneşte sufragiile lui Maiorescu. Mai puţin entuziast se arăta senatorul conservator la desemnarea lui Bianu pentru capitolul de istorie literară, deoarece îl considera "foarte puţin competent literat în ale poeziei" (se simte frustrarea că n-a fost însărcinat el însuşi cu scrierea acestui capitol); dar şi această nominalizare i se pare acceptabilă. Însă nominalizarea unui ilustru necunoscut în persoana lui Colescu-Vartic, redactor la Voinţa Naţională, colaborator la alcătuirea unor volume de documente despre 1848 şi Unirea Principatelor, pentru capitolul de istorie contemporană, alături de personalităţi de excepţională valoare şi competenţă, nu i se mai pare mentorului Junimii acceptabilă. "Vă puteţi închipui", spune Maiorescu, "că la auzul acestui fapt" - e vorba de numirea lui Colescu-Vartic , "care sânt convins că va părea monstruos oricărui membru din acest Senat, când îl aude acum enunţat de mine, cei patru profesori însărcinaţi cu partea istorică cea mai puţin delicată şi-au zis: cum merge asta?" Cum desemnarea redactorului Voinţei Naţionale frizează absurdul, Maiorescu, împreună cu istoricii nominalizaţi pentru capitolele de istorie veche şi medievală, crede că "d. Colescu-Vartic e acolo numai o figură interpusă, poate numai ca un scriitor în sensul material al cuvântului: şi că îndărătul lui e un alt om, acela în adevăr cunoscător al istoriei contemporane sau, după cum afirma d-sa cu propriul său termen "amestecat în întâmplările cele mari ale istoriei contemporane", atunci cei patru profesori au cerut ca d. D. Sturdza să iscălească sub al său nume această parte a istoriei, ca să ia răspunderea înaintea lumii, dar li s-a refuzat". Refuzul lui Dimitrie Sturdza de a redacta capitolul de istorie contemporană i se pare legitim lui Maiorescu, deoarece un prim-ministru nu putea "să subscrie însuşi o parte din istoria contemporană, care va figura la expoziţie". Recunoscând acest fapt D. Onciul, Iorga, Xenopol şi I. Bogdan au cerut să poată superviza textul lui Colescu-Vartic înainte de publicare. Spre surprinderea lor şi a lui Maiorescu cererea nu le-a fost acceptată, fapt care a dus la eşuarea proiectului. România n-a prezentat la Expoziţia de la Paris o sinteză de istorie naţională în două limbi de circulaţie, o sinteză atât de necesară unui public occidental prea puţin familiarizat cu realităţile Carpato-Dunărene. Era absolut normal ca patru istorici români de mare anvergură să dorească să supervizeze textul unui autor care era departe de a-şi fi probat competenţa. Din nefericire Dimitrie Sturdza voia să facă în capitolul de istorie contemporană politică şi, nereuşind să-i convingă pe ceilalţi autori să accepte punctele sale de vedere, a renunţat la proiect, sacrificând dintr-un meschin interes politic o operă care ar fi contribuit la mai buna cunoaştere în Occident a realităţilor româneşti şi la sporirea prestigiului naţional.

"Ce are a face politica cu literatura" avea să exclame Maiorescu atunci când Panu a cerut să nu se publice în Convorbiri Literare "Scrisoarea a III-a" a lui Eminescu. Ori de câte ori un interes de partid intervenea în domeniul academic, cenzura maioresciană era implacabilă. Or, aici era principala slăbiciune a lui Dimitrie Sturdza. Activitatea sa academică, atâta vreme cât rămânea academică, s-a bucurat de aprecierile lui Maiorescu; dar când patimile politice ale fruntaşului liberal se resimţeau în lucrări cu caracter istoric, criticul reacţionează prompt. Un singur exemplu: Academia Română hotărăşte publicarea pentru aniversarea a douăzeci şi cinci de ani ai domniei lui Carol I a tuturor mesajelor şi alocuţiunilor Regelui, în două volume, în ordine cronologică. "Bună a fost hotărârea, şi prin activitatea fără preget a d-lui Dimitrie Sturdza, prin colaborarea oamenilor săi, s-a şi executat. Aici este partea cea mai bună a stăruinţelor d-lui Sturdza, partea activităţii sale academice, şi întrucât rămâne curat academică, vorbeşte în favoarea d-sale. Din nenorocire nu rămâne totdeauna curat academică. Îmi pare rău să i-o spun: d. Sturdza şi în ale Academiei, unde desbinările politice nu au ce căuta (s.n.), amestecă uneori pasiunile sale de sectar politic".

Dimitrie Sturdza publicase o introducere la cele două volume semnată de el în calitatea de secretar general al Academiei, un text care nu a fost aprobat de Academie şi care în cea mai mare parte este un pamflet la adresa domnitorului Alexandru Ioan Cuza: "Este o introducere, în care cele mai multe pagini servesc pentru a vărsa d. Sturdza ura sa particulară în contra lui Cuza-Vodă". Sentimentele şi resentimentele politice nu au ce căuta în publicaţiile academice, iar precedentul grav cu introducerea la volumele de cuvântări ale Regelui Carol I demonstra că Dimitrie Sturdza înţelegea să facă din istorie câmp de acţiune politică. Maiorescu, postulând autonomia absolută a domeniului cultural, nu putea accepta o asemenea atitudine.

Răspunsul ministrului Cultelor la interpelarea lui Maiorescu pomeneşte doar dreptul lui Dimitrie Sturdza de a avea propriile sale păreri în domeniul istoriei contemporane. În replică Maiorescu îi atrage atenţia ministrului că nu la aceasta se referea interpelarea sa: "Obiectul discuţiei este acesta: Nu d. Sturdza ca persoană privată, nu eu ca om privat, ci oficialitatea publicaţiunii în numele ţării este în chestie". Cum ministrul nu înţelege să revină asupra hotărârii de a-i încredinţa lui Colescu-Vartic capitolele de istorie contemporană, Maiorescu îşi încheie pesimist replica: "Regret că d. ministru a însărcinat pe un sectar politic şi n-a primit cel puţin părerea ca profesorii din comisie să revizuiască istoria

d-lui Vartic. Regret, căci se va face istorie sub aspectul sectarismului. Şi mă tem că dacă va fi aşa, atunci în loc să ne aduceţi onoare în străinătate, o să redeşteptaţi recriminări din partea altor români, şi precum aţi introdus sfâşieri dincolo de Carpaţi, tot aşa veţi aduce înaintea lumii întregi sfâşierile de dincoace de Carpaţi. Iată sensul ce-l are interpelarea mea înaintea Senatului şi sper că această interpelare va avea folos. Sper că nu va lucra această parte gingaşe a istoriei ţării d. Colescu-Vartic şi că veţi avea cuminţenia ca să nu lăsaţi istoria naţională să fie opera unui sectar". Aprehensiunile lui Maiorescu nu s-au produs, căci ideea unei sinteze de istorie a românilor a fost abandonată!

Senatorul junimist a interpelat guvernul pentru modul în care urma să fie redactată o sinteză oficială de istorie a României. Mă întreb: cum ar fi reacţionat în zilele noastre Maiorescu, văzând un tratat publicat de Academia Română în anul 2002, în care se utilizează studii de peste patruzeci de ani vechime, în care se pune sub semnătura unor autori, fără ştiinţa şi acordul acestora, texte care nu le aparţin, asupra căruia planează serioasa suspiciune de plagiat etc. etc.? Răspunsurile responsabililor tratatului la acuzaţiile deosebit de grave care s-au adus sunt puerile, la nivelul replicii pe care a dat-o revista Contemporanul la articolul lui Maiorescu "Beţia de cuvinte".

Maiorescu a făcut o interpelare când modul în care era concepută o sinteză oficială de istorie a românilor era în neregulă; n-am auzit ca vreun deputat sau senator din zilele noastre să fi făcut o interpelare asupra modului în care a fost redactat Tratatul de istorie a României publicat de Academia Română! Or, şi acum este "în chestie oficialitatea publicaţiunii în numele ţării". Parlamentarii actualei puteri îşi manifestă patriotismul doar în cazul manualelor alternative de istorie? Fără renaşterea spiritului maiorescian nu vom putea redeveni europeni. Academia Română, instituţia cea mai importantă a ţării, care trebuie să dureze opere perene, are obligaţia să repună în vigoare principiile care au călăuzit Junimea şi care au contribuit decisiv la modernizarea într-o perioadă incredibil de scurtă a României în timpul domniei Regelui Carol I.

Când era vorba de demnitatea naţională, de prestigiul ţării, de respingerea "linguşitorilor cu cădelniţa bizantină", de spiritul de adevăr care trebuie să guverneze în cultură, Maiorescu intervenea decisiv, fără milă.

Din câte ştiu Preşedintele Academiei Române este un adept al principiilor maioresciene!

Roma antica si dreptul international public

Nu putem vorbi despre Roma antica fara a aminti cuvintele lui Pierre Vellas : “ …cu Roma antica dreptul international beneficiaza de geniul juridic roman “, dar in acelasi timp trebuie sa mentionam ca “ geniul juridic “ al romanilor s-a manifestat in ceea ce priveste transpunerea raporturilor Imperiului Roman cu popoarele straine, in reguli juridice, si nu in ceea ce priveste spiritul dreptului international de astazi, deoarece regulile juridice ale romanilor cu alte popoare poarta amprenta pozitiei lor de superioritate, nicidecum de egalitate.

Cu alte cuvinte, desi romanii au fost recunoscuti pentru geniul lor juridic, contributia pe care ei au avut-o la dezvoltarea dreptului international este considerata destul de redusa, cuprinzand materia tratatelor, a regulilor aplicabile ambasadorilor, sau azilului politic.

Pentru inceput, trebuie sa subliniem ca romanii faceau distinctia intre ius fetiale si ius gentium.

Astfel, relatiile internationale in Roma antica erau dezvoltate prin intermediul unui Colegiu alcatuit din 20 de preoti denumiti Fetiales, care se numea Collegium fetialum, acesta avand drept principala sarcina executarea de ritualuri religioase cu prilejul incheierii tratatelor sau declararii razboaielor, trimiterea de soli si extradarea.

Regulile care guvernau aceste institutii erau inserate intr-un cod religios  care purta denumirea de ius fetiale.

Pe de alta parte, exista ius gentium care reglementa raporturile de drept international privat intre cetateni – romani- si straini, si care era cu totul diferit de ceea ce romanii numeau ius civile, care se aplica numai intre cetatenii romani.

In privinta tratatelor incheiate de romani, trebuie sa facem si precizarea prealabila, potrivit careia relatiile internationale ale romanilor cu alte entitati politice straine erau profund marcate de existenta  sau de inexistenta unui tratat de prietenie intre cele doua parti , si variau de la existenta unei protectii legale – pentru cetatenii acelor entitati politice legate prin tratat cu romanii, si pana la inexistenta unei astfel de protectii legale, pentru cetatenii acelor entitati politice care nu detineau astfel de tratate.

Tratatele romane erau incheiate in prezenta fetialilor considerati reprezentantii divinitatii ce urma sa garanteze indeplinirea obligatiilor si puteau fi :

    * Tratate de prietenie

    * Tratate de ospitalitate

    * Tratate de alianta

    * Tratate de vasalitate, protectorat.

Tratatele de prietenie sau amicitia erau tratatele prin care doua entitati politice se angajau sa intretina pe baze de reciprocitate relatii de cordialitate si sa isi protejeze resortisantii.

Tratatele de ospitalitate sau hospitium erau tratatele care puteau imbraca doua forme : hospitium privatum – se reducea la cadrul restrans al familiilor celor doua parti contractante, si hospitium publicum – se referea la relatiile dintre cetatenii a doua entitati politice – tratate care aveau la baza acelasi principiu, potrivit caruia partile se angajeaza in mod reciproc sa acorde resortisantilor celeilalte parti, aceleasi drepturi ca si propriilor cetateni.

Tratatele de alianta sau foedus erau tratatele ratificate prin lege, si care puteau fi si ele de doua feluri, si anume : foedus aequum – care constituiau exceptia – si foedus iniquum – care constituiau regula.

Foedus aequum erau aliante constituite de pe picior de egalitate, iar foedus iniquum erau incheiate de pe pozitii inegale, Roma afirmandu-si prin aceasta suprematia considerata naturala.

Tratatele de vasalitate, protectorat se numeau deditio si puteau fi incheiate in doua situatii distincte : fie in cazul in care un popor era invins de romani in lupta, fie in cazul in care un popor intelegea sa se supuna de bunavoie Romei, in ambele situatii rezultatul fiind acelasi : “ predarea persoanelor, a poporului, a oraselor, a pamanturilor, a apelor, a frontierelor, a templelor, a mobilelor, a tuturor bunurilor sacre si profane mie – adica conducatorului armatei romane castigatoare –, si poporului roman “. Aceasta este formula  lui deditio dupa Titus Livius.

La fel ca si grecii, romanii cunosteau si practicau institutia arbitrajului pentru primele trei categorii de tratate.

Dintre regulile aplicabile ambasadorilor, amintim existenta si practicarea principiului inviolabilitatii ambasadorilor, uciderea ambasadorului reprezentand un motiv intemeiat pentru a fi declarat razboi.

Romanii nu erau straini nici de institutia pe care astazi o denumim azil politic, beneficiarul acesteia fiind inviolabil, si el neputand fi extradat.